Regina Elisabeta a Romaniei

Aceasta postare este inclusa in ciclul "Sa apreciem valorile si oamenii care au facut ceva pentru Romania de-a lungul timpului". Astazi am distinsa onoare, privilegiu si bucurie sa v-o prezint pe Elisabeta de Neuwied, alias "Carmen Sylva" sau mai bine zis Regina Elisabeta a Romaniei, asa cum este cunoscuta de noi toti, un om deosebit ce a marcat o foaie importanta in istoria acestui neam.

Majestatea Sa Elisabeta, prima Regină a României, mai întâi Principesă a Romaniei-- Principesă de Wied - cu numele complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied - (n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie / 2 martie 1916 , Curtea de Arges) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Maiestatea Sa este deasemenea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor adoptase pseudonimul Carmen Sylva, şi ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin şi a murit pe data de 18 februarie / 2 martie 1916 în Bucuresti. Mormântul Maiestăţii Sale se găseşte la Mănăstirea Curtea de Arges, unde sunt îngropaţi toţi Regii şi Reginele României.

Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel în 1881 prima regină a României în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Razboiul de Independenta a României de la 1877.

Biografie

Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prinţul Karl von Hohenzollern, care a guvernat sub numele regal de Carol I al României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Razboiul de Independenta din 1877 şi Tratatul de la berlin 1878, Romania a fost recunoscută ca regat în şi Elisabeta a devenit prima 1881 Regina a României.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe.

Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale.

Şi-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Vacarescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conştientă de beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie susţinută de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal.

Ca parte a aceleiaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri).

Talentul său lingvistic desăvârşit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile «i-au vorbit»”.

În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România. Cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei Elena Vacarescu.

Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş.

Emblema Casei Regale de Romania

Relaţia sa cu poetul Mihai Eminescu

A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, profesând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.

Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ireverenţioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.

Publicistul de la ziarul conservator Timpul Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constitutia în vigoare dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza.

Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de Otel), îşi completa veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. A contribuit la completarea veniturile casei regale din România, una din cele mai sărace familii domnitoare din Europa în clipa cînd Principele de Hohenzollern a acceptat tronul ţării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai mulţi producători mari de maşini de scris.

Cariera de scriitoare

Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvârşirii spirituale şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost!

Activitatea de mecenat

Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Vacarescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peles a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul italian lutier Amati.

Azilul orbilor „Regina Elisabeta”

În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o şcoală postliceală sanitară etc.
Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele „punând la dispoziţie suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţă şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Bratianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: „în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(...) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”

Selecţie din opera literară

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Cosbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menţiona ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba romana a unui poem scris în limba germana de poeta Carmen Sylva.

• Poezii româneşti
• Pelerinajul Dunării (1882)
• Cugetările unei regine (1882)
• O rugăciune (1883)
• Din două lumi (1884)
• Schiţe (1882)
• Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri
  
• Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz
  
• Bate la uşă (1887)
• Poşta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887
• La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz
  
• Poveştile Peleşului (1882)
• Robia Peleşului (1888)
• Răzbunarea şi alte novele (1888)
• Deficit (1890), Bonn
• Rinul meu (1894)
• Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu
  
• Cuibul meu
• Cântece din valea Dâmboviţei
• Cugetările unei regine
• Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea ? - cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit "Mama tuturor" şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit...
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka - Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Sursa: http://casa-regala.blogspot.com/