Melodia de Week-end - Peter, Sue and Marc - Birds of Paradise

Chakre . Deschiderea chakrelor cu ajutorul mudrelor

In continuarea articolului precedent despre Chakre pe care il gasiti Aici, astazi revin cu mai multe detalii despre deschiderea si utilizarea la maxim a potentialului lor.

Aceste meditatii pentru deschiderea chakrelor folosesc mudre, care sunt pozitii speciale ale mainilor. Prin folosirea mudrelor se poate trimite mai multa energie la anumite chakre. Pentru a creste efectul, se intoneaza anumite sunete. Aceste sunete provin din sanskrita, si cand sunt intonate ele produc o rezonanta in corp, pe care o simtim in chakra pentru care sunt destinate. La pronuntare, se va tine cont de faptul ca litera "A" se pronunta ca un "ah", iar litera "M" se pronunta ca un "mng".
Meditatia se va face timp de 7-10 rasuflari, si sunetul se intoneaza de cateva ori la fiecare rasuflare (de exemplu de trei ori).


Tehnici aditionale de deschidere a Chakrei Radacinii - Muladhara



Folosirea corpului fizic si constientizarea existentei sale. Chakra Radacinii, fiind prima chakra, este si cea mai fizica. Aceasta insemneaza ca orice activitate care face ca omul sa fie constient de corpul sau fizic va intari aceasta chakra.

Acest lucru se poate spune in special despre activitatea fizica, cum ar fi sportul, artele martiale, mersul pe jos, yoga, Tai Chi, dar si curatenia prin casa, spalatul manual al vaselor si curatirea masinii, toate ajuta. Este important sa nu facem lucruri care ne fac insensibili la durere, si sa nu exageram. Lucrul pana la epuizare nu face bine.


Impamantarea

Chakra Radacinii se ocupa in primul rand cu impamantarea. Expresii de tipul "a fi cu picioarele pe pamant", sau "a sta/a se ridica/a merge pe propriile picioare", indica o buna conectare la pamant si o chakra a Radacinii bine deschisa. In schimb expresii de genul "a pierde teren" sau "a fi daramat de pe picioare" comunica faptul ca chakra intaia este inchisa, sau aproape inchisa. Daca ea este prea mult inchisa, ne simtim cumva ca nu suntem chiar cu picioarele pe pamant.
In continuare este un exercitiu pentru a ne imbunatati impamantarea.

Stam in picioare drept si relaxat. Departam picioarele la o distanta egala cu latimea umerilor. Indoim usor genunchii. Impingem pelvisul putin inainte.
Pastram corpul in echilibru, astfel incat greutatea noastra sa fi distribuita egal pe toata talpa. Lasam greutatea sa ne traga in fata. Pastram aceasta pozitie cateva minute.

Contractarea muschilor perineali

Prin contractarea muschilor care se afla intre anus si organele genitale, se poate stimula chakra radacinii. La fiecare inhalare, se contracta acesti muschi in interior, si la fiecare exhalare se relaxeaza. Acest exercitiu se poate face timp de cateva minute, cand stam asezati, sau in picioare, sau chiar cand mergem pe jos.


Deschiderea Chakrei Sacrale/Solduri - Svadhisthana




Punem mainile in poala, cu palmele indreptate in sus, una peste cealalta. Mana stanga va fi dedesubt, palma atingand partea din spate a degetelor de la mana dreapta. Varfurile degetelor se ating usor. Ne concentram atentia asupra chakrei Sacrale din dreptul osului sacru (zona shalelor). Intonam sunetul VAM



Deschiderea Chakrei Abdominale/Plexului Solar - Manipura


Punem mainle pe stomac, putin mai jos de plexul solar. Lasam degetele sa se atinga la varfuri, ele fiind indreptate catre exterior. Incrucisam degetele mari, avand grija sa tinem degetele celelalte drepte. Ne concentram atentia asupra chakrei Abdominale, care este situata pe sira spinarii, putin mai sus de nivelul centrului ombilical.

In completare la lucrul cu chakra Abdominala, va rog sa adaugati si mantra ei, care este sunetul RAM.

"Punem mainle pe stomac, putin mai jos de plexul solar. Lasam degetele sa se atinga la varfuri, ele fiind indreptate catre exterior. Incrucisam degetele mari, avand grija sa tinem degetele celelalte drepte. Ne concentram atentia asupra chakrei Abdominale, care este situata pe sira spinarii, putin mai sus de nivelul centrului ombilical. Se intoneaza sunetul RAM. "


Deschiderea Chakrei Inimii - Anahata



Stam asezati cu picioarele incrucisate. Lasam varful degetului aratator sa atinga varful degetului mare. Punem mana stanga pe genunchiul stang si mana dreapta in fata partii de jos a osului stern (putin mai sus de plexul solar). Ne concentram asupra chakrei Inimii, situata pe sira spinarii, la nivelul inimii. Intonam sunetul YAM (acesta mudra fiind deosebit de puternica, uneori intonarea sunetului nici nu mai este necesara)



Deschiderea Chakrei Gatului - Vishuddha



Incrucisam degetele in interiorul mainii, degetele mari fiind indreptate in sus si atingandu-se la varfuri. Ne concentram asupra chakrei Gatului, aflata la baza gatului. Intonam sunetul HAM


Deschiderea chakrei Celui de al Treilea Ochi - Ajna




Punem mainile in fata partii de jos a pieptului. Degetele mijlocii sunt drepte si se ating la varfuri, fiind indreptate inainte. Celelalte degete sunt indoite si se ating in dreptul primelor doua falange. Degetele mari sunt indreptate catre corp si se ating la varfuri. Ne concentram atentia asupra chakrei celui de al Treilea Ochi putin mai sus de punctul dintre sprancene. Intonam sunetul OM sau AUM


Deschiderea Chakrei Coroanei - Sahasrara





Punem mainile in fata stomacului. Lasam degetele inelare sa se indrepte in sus si sa se atinga la varfuri. Incrucisam celelalte degete, cu gegetul mare de la mana stanga sub degetul mare de la mana dreapta. Ne concentram atentia asupra chakrei Coroanei care este pozitionata in crestetul capului. Intonam sunetul NG
Atentie: nu se recomanda deschiderea chakrei Coroanei daca nu avem chakra Radacinii suficient de puternica

Sursa: www.eclecticenergies.com

Totul e Iubire!

Nat King Cole - Love lyrics

[L] is for the way you look at me
[O] is for the only one I see
[V] is very, very extraordinary
[E] is even more than anyone that you adore

Love is all
That I can give to you
Love is more
Than just a game for two
Two in love can make it
Take my heart
And please don't break it
Love was made
For me and you

[L] is for the way you look at me
[O] is for the only one I see
[V] is very, very extraordinary
[E] is even more than anyone that you adore

Love is all
That I can give to you
Love is more
Than just a game for two
Two in love can make it
Take my heart
And please don't break it
Love was made
For me and you

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea ? - cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit "Mama tuturor" şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit...
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka - Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Sursa: http://casa-regala.blogspot.com/

Nationalismul Romanesc

CE ÎNSEAMNĂ A FI NAŢIONALIST?

Popor : Un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spatiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor. Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu, ca şi poporul din acest spaţiu geografic. Naţiunea : tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani formează Naţiunea acelui popor. Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte.

În vremea noastră, sensul cuvântului „naţionalist” are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg”, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după aceştia, nu este bine privit într-o societate multinaţională. Există şi forme negative ale naţionalismului : naţionalismul şovin, extremist sau ultranaţionalismul.

Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor ?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai... prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine. Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul românesc, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii? Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru!

Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi masurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele comuniste, excesiv socialist-democrat-liberale, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre.

A fi naţionalist înseamnă, însă, nu numai a-ţi iubi neamul, ci şi a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e naţionalist. Echilibrul care se creează între aceste forţe, sincere şi puternice, e unul natural. Nu-i putem condamna pe unguri că ţin mai mult la neamul lor decât la al nostru. Nu înţelegem însă pretenţia absurdă a unor minoritari, de a ne cere să tolerăm noi naţionalismul lor, pe teritoriul Ţării Noastre, în detrimentul nostru. Dacă vor înţelege să fie naţionalişti la ei acasă, noi nu putem decât să-i respectăm! Nu este o crimă că ne iubim ţara, chiar dacă, în acest sentiment, picurăm şi puţin exces… Nu este o ruşine că simţim în noi pulsul neamului nostru.



Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), ne-a lăsat o lege: ”Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută”.

N-am urmărit, de exemplu, problema influenţei pe care ideologia ori poezia naţionalistă a lui Eminescu a exercitat-o asupra generaţiilor următoare. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii - prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor. La una din adunările Societăţii România Jună, în articolul său din „Columna lui Traian” (23 august 1871), B. P. Hasdeu îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea poetului nostru naţional, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apararea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina sau din îndepărtata Macedonie, deşi „Scrisoarea I I I” ori „Doina” erau la îndemâna oricui. Lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia că ar fi fost prea puţin naţionalist.

Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană, promovând naţionalismul. În daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei; era un popor nobil acela, a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n'a fost şi nu va fi ruşine niciodată".





În anul 1889, Eminescu ne spune: „În România, totul trebuie dacizat”! Personal, cred azi că a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi cu psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi am scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva, care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă - vezi momentul 1944 - , după contextul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndeparta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevarată, cea dacă, una romană, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” dar şi cu iresponsabilitate faţă de poporul, de naţiunea noastră. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un “adevăr” aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „Maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşistă, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene. În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm atât zeflemeaua lichelei istorice, cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, al amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău. Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri, precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei. Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată - şi uneori eronată - a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Autor: Dr. Napoleon SĂVESCU

Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu - interviu cu pr. prof. Gheorghe Holbea

Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́йлович Достое́вский) 11 noiembrie, (30 octombrie, stil vechi), 1821, – 9 februarie, (28 ianuarie, O.S.), 1881, St. Petersburg, Rusia) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, ale cărui opere au avut un efect profund și de durată asupra ficțiunii din secolul al XX-lea. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conștiință extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane și analiza politicii sociale și spirituale a societății din Rusia epocii sale. Multe dintre operele sale au fost profetice și el a fost un precursor al unor idei moderne. Se spune despre el că este părintele existențialismului, în special în Însemnări din subterană, volum descris de Walter Kaufmann drept „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.

Este unul dintre cei mai importanți autori din literatura universală, a cărui operă este o strălucită replică literară și filosofică la criza socială și spirituală a vremii sale, zugrăvind ciocniri polifonice între personaje originale și paradoxale, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane, marcate de un profund psihologism și tragism.

Cărțile sale sunt traduse și comentate în întreaga lume, după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski

Geniul lui Dostoievski se datorează şi credinţei ortodoxe întipărite lui de mic de către mama sa. Întreaga sa operă este un dialog cu Dumnezeu, o luptă a sufletului său zbuciumat de boală şi necazuri.

Despre religiozitatea operei lui Dostoievski am vorbit cu pr. prof. Gheorghe Holbea, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Părinte profesor, se foloseşte foarte des sintagma „caracterul religios al operei lui Dostoievski“. În ce constă amprenta creştinismului asupra operei scriitorului rus?

Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele lui spiritual, sădit într-un trup plăpând, a crescut, transformându-i trupul bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a produs pământul rus, chiar european. Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat şi i-a desăvârşit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său, cucerită de socialismul ateu şi de indiferentism, l-a oţelit şi mai mult în lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu fiinţa sa sufleteacă, ce simţea un fior mistic în faţa dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre slujire, spunea Ştefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul întregii lui stări sufleteşti. Sufletul său se prelungeşte într-al eroilor săi. Fiinţa sa cunoaşte întâlnirea cu Dumnezeu, dar şi zbuciumul întâlnirii cu „cel rău“, cunoaşte starea de rai, dar şi infernul, este stăpânită de cea mai strălucitoare lumină, dar este asaltată şi de cea mai adâncă întunecime.

Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul şi libertatea se revelează celui care are viaţă duhovnicească. Pentru el, creştinismul este religia libertăţii şi a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinţilor Părinţi) este o prelungire înspre adâncul fiinţei lăuntrice a sufletului. Sufletul conţine lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă. Lumina duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare niciodată o fuziune, întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere.

Disperarea, de tip kierkegaardian, este atenuată de luminile nădejdii, care se înfrăţeşte cu dragostea şi cu credinţa. Credinţa te poartă prin meandrele dragostei, dar este permanent luptată de ura celui viclean, este lovită de „culmile disperării“ şi înălţată de nădejdea creştină.

Dostoievski şi Freud

Suferinţa spirituală este mult mai dureroasă şi mult mai complicată decât suferinţa organică. „Bolile spiritului“ sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieţii spirituale. Personajul dostoievskian trăieşte adevărul ca pe „o vâlvătaie în viaţa de lumină“ (spune Nikolai Berdiaev), pe care el nu-l cunoaşte încă, dar îl caută.

Dostoievski declară că „dragostea pentru omenire e un lucru intolerabil, de neînţeles şi absolut cu neputinţă fără credinţa în nemurirea sufletului“. Tragedia lui presupune o purificare, un catharsis şi o eliberare. Citindu-l pe Dostoievski ai o mare bucurie, o uriaşă eliberare a spiritului, bucuria prin suferinţă, bucuria răstignirii împreună cu Hristos. Dostoievski redă credinţa în om, în adâncimile umanului, restaurat în divino-umanitatea Mântuitorului. În opoziţie cu umanismele ideologice, pentru scriitorul rus omul renaşte când crede în Dumnezeu, iar a crede în vocaţia omului înseamnă a crede în Hristos, în Dumnezeu-Omul.

In „Legenda Marelui Inchizitor“ (din „Fratii Karamazov“), el afirmă că religia libertăţii constă în a merge pe urmele Mântuitorului Hristos...

Dostoievski se străduieşte să descopere chipul hristic în omul decăzut şi învaţă că iubirea de oameni înseamnă, în primul rând, respectarea libertăţii cu care fiecare om a fost înzestrat de Dumnezeu. El ne conduce prin întuneric, dar scopul său este de a descoperi lumina care iradiază din abisurile fiinţei umane, creată după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Dacă în psihanaliza lui Freud abisalul este întuneric şi atât, în viaţa creştină lumina lui Hristos biruieşte şi salvează fiinţa lăuntrică, străbătând orice întunecime. Scriitorul rus nu inventează o nouă religie, ci rămâne fidel tradiţiei creştine şi credincios Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Originalitatea lui constă în analizele sale psihologice şi duhovniceşti, absolut unice şi inegalabile. Ispirat de această cultură a Duhului, autorul Karamazovilor ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conştiinţa noastră pe albia duhovnicească a stareţilor.

Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, ci iese din acest labirint - în care Ivan Karamazov va înnebuni - călăuzindu-ne pe calea duhovnicească spre Împărăţia Duhului Mângâietor. Această cale este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului fiinţei umane. Dostoievski arată că, în vise, activitatea sintetizatoare a conştiinţei apare slăbită şi, din adâncul subconştientului, se ivesc imagini confuze, nesintetizate. Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viaţa în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coşmar.

Scriitorul se străduieşte să demonstreze în opera sa că iubirea, spre deosebire de libidoul freudian, nu este o substanţă organică, ci ea repezintă tot ce poate fi mai spiritual (de pildă, iubirea dintre Sonia şi Raskolnikov, iubirea lui Mîşkin, a lui Ipollit). Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea eului propriu, pentru a vedea şi a primi înlăuntrul său pe ceilalţi. Şi, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă şi eurile pe care le vizează. Este deschiderea braţelor sufletului pentru a îmbrăţişa ceea este nevăzut, tainic, în celălalt.

Punct de plecare: parabolele evanghelice

Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

„Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11, 1-45), pe care i-l citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum Sfântul Evanghelist consemnează cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 3). Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8, 32-37), care îi apare şi ca motto. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12, 24), dar şi pe simbolistica Împărăţiei Cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu - am putea spune - pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos şi duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe Mântuitorul său. Atunci Hristos, simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această elibe-rare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Hristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea - nunta cu Mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).

Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Hristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.

Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept şi înţelepciunea Lui şi scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii (...) Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ (Fraţii Karamazov). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător“.

„Iadul, suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“

Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică şi dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor“ a decurs viaţa lui Dostoievski, şi la fel şi-a închipuit şi viaţa eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfinţeniei, a adevăratei vieţi creştine care are drept virtuţi libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreţia, smerenia, toate acestea opuse „virtuţilor“ sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont.

Paul Evdokimov, vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk, spune că Dostoievski îl înfăţişează pe acesta sub trăsăturile stareţului Zosima şi ale episcopului Tihon din „Demonii“ ca un răspuns dat nihilismului rus. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima, predicând cu fapta şi cu cuvântul Adevărul, care nu este un concept, ci este însuşi Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Cum era viaţa stareţului Zosima? Ce vrea să scoată în evidenţă Dostoievski?

În opera lui Dostoievski, Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerşetori, de infirmi şi de cei mici ai acestei lumi. La stareţul Zosima vin, ca la Hristos, toţi nefericiţii, toţi nenorociţii acestei lumi. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei, femeile sunt în număr mai mare. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. În faţa chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericeşte, promiţându-le mângâiere în Împărăţia Cerurilor. Stareţul suferă împreună cu ei şi încearcă, pe cât îi este cu putinţă, să le aline durerea. Unei mame al cărei copilaş murise îi spune cuvinte pline de mângâiere şi face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu.

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi“

Mai există, însă, o suferinţă cu mult mai mare decât suferinţa cea pământescă. Este suferinţa celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieţii. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simţirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu şi a pierderii harului din pricina păcătoşeniei sale“. Profundă este definiţia pe care o dă Dostoievski, prin gura stareţului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie... şi totuşi sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a ştiut a-l preţui cum se cuvine, luându-l în râs, şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimţitor“. Şi când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat aşa, păcătoşii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală care este mult mai înfricoşătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoşi, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi şi a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenţei.

Frământarea celui care suferă, neînţelegând cum se poate concilia problema suferinţei cu bunătatea şi prezenţa Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primeşte suferinţa fără să cârteşti, şi inima ta se va îmbuna, şi vei înţelege că numai tu porţi cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciţi şi nu ai facut-o (...). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârşirea Mântuitorului (...). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu şi cu dragă inimă să te aşterni la pământ şi să-l săruţi... Iubeşte pe toţi şi pe toate şi inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale şi scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine“.

Iubirea pentru toţi şi pentru toate, adică pentru oameni, dar şi pentru întreaga făptură, chiar şi pentru un firicel de iarbă, şi conştientizarea că vinovat pentru răul din lume eşti în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Şi iarăşi, iubind omul, nu-l vei mai învinovăţi şi vei recunoaşte că vinovat pentru păcatul lui eşti şi tu. Dacă ar fi lumina ta aşa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colţişor din acest pământ îmbibat de păcat şi de suferinţă. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (...) raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi“, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, stareţul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viaţa lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om şi la sfârşit el a ştiut să citească în om numele lui Hristos... a coborât în infernul acestei lumi şi a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos... în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri şi Domnul îngerilor“, spune Paul Evdokimov.

SURSA: Interviu realizat de diacon George ANICULOAIE, 'Ziarul Lumina', Joi, 11 Februarie 2010